„
17. A șaptesprezecea treaptă: să-i iertăm din toată inima, pentru a ne învrednici să cerem de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre în rugăciunea pe care Însuși Domnul ne-a învățat s-o spunem: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” și pentru a dovedi credința în cuvântul Său: „Că de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc greșelile voastre”. Forma cea mai înaltă de iertare este de a uita cu totul răul care ni s-a făcut, după cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog: „Dar neasemănat mai mare lucru decât toate acesta socotesc că este ca omul să uite cu desăvârșire cele ce le-a suferit și să nu-și aducă aminte de ceva din ceea ce i s-a întâmplat, fie că lipsesc, fie că sunt de față cei ce l-au supărat, ci să-i primească pe aceștia la fel ca pe prieteni, în convorbiri și la masă, fără nici o gândire la cele întâmplate.”
Aceste prime șaptesprezece trepte nu ne urcă însă până la iubire, ele sunt doar condiții care trebuie neapărat îndeplinite și etape pregătitoare, pentru că iubirea nu este doar lipsa urii și a dușmăniei, ci o stare cu mult mai înaltă. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie în această privință: „Cel care nu pizmuiește și nu se mânie pe cel care l-a întristat și nu ține minte răul de la el, prin aceasta încă nu are și dragoste față de acela. Căci poate să nu răsplătească răul cu rău chiar dacă nu are încă dragoste, pentru că așa e porunca”; „cel ce nu iubește pe cineva, prin aceasta încă nu-l și urăște; iar cel ce nu-l urăște, încă nu-l și iubește. Ci poate să stea la mijloc: adică nici să-l iubească, nici să-l urască”. Abia treptele următoare ne vor conduce cu adevărat la iubire.
„
(Va urma)
Pace și iubire!
